Darkm3n’s Weblog

Timpul trece. Anii trec si incet incet vedem cum ne transformam din niste copii simpli, in oameni din ce in ce mai greu de inteles.

Copilăria este un tărâm magic. Nu ştim când şi unde începe şi nu ştim când şi unde se termină. Ne trezim doar că numai suntem copii, că am ieşit din copilărie, uneori fără să o fi trăit pe deplin… Copilăria este o lume fermecată, duioasa, dulce, lină, în care orice se poate întâmpla. Orice! Este vârsta la care suntem cel mai aproape de Dumnezeu si de toate tainele existenţei. Ne putem întâlni oricând cu balaurul cu şapte capete, cu zgripţuroaica cea haină, putem fi vrăjitori, eroi din filme sau benzi desenate, putem vizita orice loc din lume cu ochii minţii şi să credem cu tărie că am fost acolo cu adevărat…

Amintiti-va cum era cand eram copii, cand totul era in nuante de roz, cand nu ne pasa de nimic. Va mai aduceti aminte sentimentul acela de libertate? Ganditi-va, aproximativ, de cat timp am uitat cum e. Multi dintre NOI spun “ce n-as da sa mai am o data macar anii aceia”.

Ce bine era pe vremea aceea cand nu trebuia sa ne gandim la nimic in afara de joaca. Daca faceam vreo prostie toata lumea ne ierta pe motiv ca “sunt copii, nu stiu ei”.

De sarbatori, de zile de nastere, primeam tot felul de cadouri, credeam ca Mos Craciun ne priveste pe tot parcursul anului. Ce frumos e Craciunul cand esti copil, nu se compara cu nimic! Bucuria pe care o simti in acele clipe intrece orice sentiment posibil!

Copilăria este singurul moment al vieţii în care trăim totul la maximă intensitate. În care plângem şi râdem în aceeaşi zi, în care ne supărăm şi iertăm după câteva momente, în care suntem singuri şi totodată cu toată lumea.
Apoi, pe măsură ce trec anii, pe măsură ce ne maturizăm, nebunia si exuberanţa copilăriei dispar. Devenim mai serioşi, zâmbim mai puţin, nu ne mai bucurăm de orice nimic care ni se oferă, avem gusturi, pretenţii rafinate…

Când începe şi când se termină copilăria? Nu ştim. Ştim doar că, la un moment dat, ne e ruşine să ne mai comportăm ca nişte copii. Avem pretenţia şi dorim să fim trataţi ca adulţi. Ca persoane pe deplin responsabile, mature. Pierdem jocul, pierdem libertatea şi pierdem nemărginirea. Devenim sclavii propriilor nostre prejudecăţi şi autolimitări. Ar trebui ca măcar în suflete să ramânem veşnic nişte copii.

Poate va intrebati de ce am scris acest post… Nici eu nu stiu exact. Stiu doar ca azi am avut un sentiment pe care mai mult ca sigur nu il aveam in copilarie. Mi-a parut rau ca am ratat ocazia si ca , foarte probabil, nu o sa mai am inca o sansa sa fac acest lucru.