Cum ti-ai petrece sfarsitul lumii?

Zilele acestea se tot vorbeste despre experimentul “Bing Bang Reloaded”. Mai bine zis despre putin-probabilul esec al acestui experiment, esec ce poate duce in cel mai rau caz la disparitia Pamantului.

Auzind aceste lucruri, mi-a venit in minte o intrebare: “Ce as face daca as stii ca azi vine sfarsitul lumii?”

Voi ce ati face?

Unde ai vrea sa fii in secunda asta?

Hoinarind pe net… am vazut undeva intrebarea asta : “Unde ai vrea sa fii in secunda asta?”. O intrebare interesanta pe care ti-o adresez si tie, cititorule!

Deci…Unde ai vrea sa fii in secunda asta?

O lume “minunata”!

Nu ştiu încotro merg. Dacă merg undeva şi dacă drumul ăsta duce undeva. Nu ştiu nimic. Nu vreau nimic. Nu îmi trebuie nimic. Aş vrea să se oprească totul în jurul meu. Să pot respira. Îmi place aerul.
Nu pot să mai ascult muzică. E la fel. Cărţile sunt la fel, mâncarea e aceeaşi, zilele sunt identice, hainele sunt toate la fel. Suntem la fel. Totul se confundă, nu disting nimic. E marţi sau joi? Trăiesc sau nu?
Ceva e întotdeauna lipsă. Oameni, alţii, lucruri, experienţe, amintiri. Îmi lipsesc nu pentru că nu le-am avut, ci tocmai dimpotrivă. Nu le-am avut destul. Nu mai suntem făcuţi pentru a trăi.
Trăim în vremuri în care viaţa trebuie protejată împotriva vieţii. Totul se îngrădeşte, se dislocă, pe noi. În fapt, deschizând ochii vedem că suntem singuri. Nu e nimeni acolo unde trebuie să fie oameni. În jurul nostru sunt doar ambalaje. Ce rost mai are să strigi, dacă nimeni nu mai poate să te audă?
Aş minţi să zic că îmi vreau viaţa înapoi. Nu am avut-o niciodată. Nu am luat niciodată decizii, deciziile s-au împlinit pentru mine. Am mers la şcoală, am citit cărţi, am băut beri. Am. Verbul a avea. De fapt, nu am nimic.
Tot încerc să aflu dacă pot să înţeleg până la urmă ceva şi/sau dacă este ceva de înţeles. Nu ştiu nimic. Nu ştiu.
Adun, de fapt mai bine zis, se adună pagini, se adună titluri, se adună ani. Iar eu scad. Sunt mai prost, mai slab, mai bătrân, mai prefăcut, mai departe. Fug de mine, probabil, de aceea nu găsesc niciodată ceea ce caut acolo unde mă aflu. Şi zicem de câini că sunt tâmpiţi. Omul e cel mai prost câine care există. Nu mă găsesc pentru că nu e nimic de găsit. Nimic. Ce regăsire poate avea loc atunci când nu s-a produs încă nici o pierdere? Pentru că nu se pierduse nimic şi nici nu avea cum să se piardă. Tot caut prin cărţi, filme, muzică, alţi oameni, să întrevăd semne, sens, direcţie. Da, sunt prost. E oficial.
Iar dacă suntem într-o zi în care mă simt bine, atunci să intre basculanta cu minciuni pe poarta întreprinderii. Da, are sens, şi încă ce sens, ceea ce fac. Proiectez viitorul „to go” în faţa mea. Ce liniştit trebuie că sunt în visul meu burghez! Totul e normal. Aşa cum trebuie. Linişte şi cald. Dar visele frumoase nu au citit psihanaliză. Fat-frumos nu va fi niciodată impotent, Albă ca zăpada curvă, cei şapte pitici pe heroină, Scufiţa Roşie autistă şi Greuceanu cu semipareză.
O foarte mare prostie e viitorul. Ne folosim de el ca să ne bucurăm de prezentul ăsta infect. Cei din urmă să îşi păstreze biletele pentru control! Nu este nimic altceva decât, nu ceea ce se vede, ci ceea ce nu ai văzut. Noi trăim în cizme de cauciuc cu care călcăm în cenuşa prezentului produsă de focul de tabără al trecutului.
De ce credeţi că mă cunoaşteţi? De ce atâta familiaritate între noi, când sunt sigur că fără agenda telefonului nu am şti cum ne cheamă. Ce am avut noi vreodată în comun, adică reciproc? Vezi?
Întrebarea care ne însoţeşte, vioaie, pe ultimul drum nu e „Şi acum?” ci „Ce a trebuit să fac?”. Mori ca un tâmpit. Trebuie să învăţăm să murim. Sigur, e acelaşi lucru cu „trebuie să învăţăm să trăim” veţi spune. Ca să ştii să mori, trebuie înainte să fi învăţat să trăieşti. Dar cine să mă înveţe? Maternitatea e un parastas costumat în alb, nu?
Cine şi ce putea să mă înveţe? Azi copiii îi învaţă pe părinţi. Practic, ne transmitem unii altora viitorul pe care, sau mai bine, viitorul care nu mai spune nimic. Viitorul nu mai are nevoie de mine. Nu am ce face în viitor. În viitorul ăsta. L-am văzut deja.
Viitorul nostru e prezentul. Trecutul e de mult pierdut. Lumea mea, lumea contemporană, a existat dintotdeauna. No future era simplu. No present e mai grav.